Producător: Teatrul Național „Mihai Eminescu” Chișinău

Durată: 3h30 min (fără pauză)
Recomandare de vârstă: 16+
Conține mărturii de violenţă fizică cu intensitate şi durată medie, nuditate.

Regie: Luminița Țâcu
Scenografie: Irina Gurin
Coloană sonoră: Vlad Adajuc
Proiecție video: Rena Botezatu

Distribuție:
Mihai Zubcu: Dimitrie
Diana Decuseară: Stefana
Alexandru Pleșca: Toma
Sergiu Vîzdoagă: Alexie
Olga Triboi: Petra
Doriana Zubcu-Marginean: Vocea satului
Iurie Focșa: Andrei, Pintilie Pur-și-Simplu
Mihaela Strâmbeanu: Măriuca
Ana Tkacenko: Galina Kudrina
Corina Rotaru: Sofia / Ruslan / Tinca
Renata Țurcan: Dochița
Nicu Ciumașu: Sebastian
Cătălina Varaniță: Anca
Petru Marginean: Petre
Ilie Pârlog: Mitru
Valentin Zorilă: Alexei Iovv

Sinopsis: 

Spectacolul cuprinde două dintre cele mai frământate secole prin care a trecut Basarabia – de la anexarea acestui teritoriu de către ruşi până în contemporaneitate (războiul de pe Nistru). Ucigătoarele zigzaguri ale istoriei trec prin fier şi sânge neamul Iovilor, ţărani avuţi din sudul Basarabiei. Arborele genealogic pare să prindă glas, foșnind istoriile celor de demult și amintind urmașilor de unde vin. Acolada narativă cuprinde câteva generaţii ale acestei dinastii: de la stră-străbunicul Ioan Iov, „care a votat Unirea Principatelor în 1859”, până la ultimul vlăstar, Mitru, ziarist ce transmite ştiri pentru Europa Liberă în toiul luptelor cu separatiştii transnistreni.

O casă. Un sat. Un oraș. O țară cu frontiere nesigure. Un imperiu care dă năvală peste toate. Pe acest fundal mișcător, saga unei familii basarabene devine povestea unui neam întreg, o epopee a dăinuirii în fața catastrofelor istorice.

Spectacolul desenează, în tușe dramatice și cromatici cernite, portretul unei comunități care își duce existența ca pe o cruce cristică, ca pe o scară a lui Iacov înfiptă adânc în osatura umilinței și a demnității.
Patimile după Iov se rescriu aici nu doar ca drama unui individ (personajul biblic), ci ca ecoul unei colectivități întregi. O voce comună, o poveste spusă de mai multe glasuri, o confesiune polifonică în care „gura lumii” devine personaj, martor, acuzator și mângâietor deopotrivă.

Pe scenă, mișcarea trupurilor reflectă mișcările sociale ale unui secol sfâșiat între ideal și ideologie, între blestem și binecuvântare. Iar în miezul acestei convulsii comunitare, arborele genealogic pare să prindă glas, foșnind istoriile celor de demult și amintind urmașilor de unde vin.
Un spectacol despre memorie și uitare, despre dragoste și ură, despre rădăcini și rătăciri, despre supraviețuire ca formă de demnitate.